Astăzi mă simt inspirată să împărtășesc o poveste cu voi!
A trecut mult de când nu am mai făcut o recenzie de carte. De fapt așa a și început blog-ul meu. Astăzi mi s-a făcut dor să scriu despre ce cărți am mai citit, și am citit ceva cărți de la ultima recenzie.
Buuunnn!!! Să o luăm încet!
Nu știu dacă ați citit sau auzit de cartea „Supă de pui pentru suflet”, dar despre aceasta voi vorbi astăzi (dar doar puțin).
Ei bine, „Supă de pui pentru suflet” nu e o carte cu rețete culinare ci o carte cu povești despre viață. Cartea conține peste 100 de povești despre viață de la diferite persoane, deci ai de unde alege.
Eu le-am luat pe sărite. Nu am terminat încă toată cartea, prefer să o savurez, să mă bucur de ea încet, cam cum fac cu toate cărțile care-mi plac mult.
Cartea se împarte în șapte capitole, acestea având un anumit număr de povești.
Capitolul 1 ~ Despre iubire (24 de povești)
Capitolul 2 ~ Învață să te iubești pe tine însuți (11 povești)
Capitolul 3 ~ Despre arta de a-ți crește copiii (11 povești)
Capitolul 4 ~ Despre învățare (12 povești)
Capitolul 5 ~ Trăiește-ți visul (23 de povești)
Capitolul 6 ~ Depășirea obstacolelor (17 povești)
Capitolul 7 ~ Perle de înțelepciune eclectică (12 povești)
Astăzi vreau să vă vorbesc despre Înmormântarea lui „Nu pot” (capitolul 5), și cum probabil o să-l îngrop și eu într-o zi.
Donna era o învățătoare din Michigan ce participa voluntar la un proiect de dezvoltare a învățământului de anvergură națională ce avea ca temă limbajul artistic care le permitea elevilor să se simtă bine în pielea lor și să preia controlul asupra propriei lor vieți.
În ziua aceea toți elevii lucrau la o temă. Aceștia își notau în caiete gândurile si ideile proprii care le treceau prin minte.
Fiecare frază începea cu „Nu pot”.
„Nu pot să lovesc mingea de baseball astfel încât să treacă de a doua bază.”
„Nu pot să fac împărțiri cu mai mult de trei numerale.”
„Nu pot să o fac pe Debbie să mă simpatizeze.”
„Nu pot face flotări.”
„Nu mă pot opri după o singură prăjitură.”
„Nu îl pot determina pe Alan să se folosească de cuvinte în locul pumnilor.”
Când au terminat cu toții de scris, inclusiv învățătoarea, și-au împăturit foile de hârtie în două și le-au introdus într-o cutie goală de pantofi.
Donna a luat cutia cu foi și a ieșit din clasă urmată de elevi. S-a oprit! A luat o lopată din încăperea de serviciu și au ieșit din școală!
Afară au început să sape o groapă. Săparea gropii a durat ceva, căci fiecare elev a preluat lopata contribuind pe rând la aceasta. Când groapa a ajuns la o adâncime numai bună, săpăturile au încetat.
Învățătoarea a așezat cutia cu foile scrise pe fundul gropii, după care elevii au acoperit-o cu pământ.
Elevii și-au dat mâinile formând un cerc în jurul ”mormântului”, iar Donna și-a ținut necrologul.
„I-am pregătit lui „Nu pot” un loc minunat de odihnă și o piatră funerară pe care stă scris epitaful său. Din fericire, lui i-au supraviețuit frații și surorile sale: „Pot”, „Vreau” și „Am să fac acest lucru imediat”. Aceștia nu sunt la fel de binecunoscuți ca și celebrul lor frate și încă nu sunt la fel de puternici cum a fost el.
Poate că într-o bună zi, cu ajutorul vostru, ei vor lăsa o impresie mai puternică asupra acestei lumi.
Fie ca „Nu pot” să se odihnească în pace și fie ca toți cei prezenți să își continue în pace viața în absența lui. Amin.”
Cred că dacă și învățătoarea mea ar fi făcut un lucru similar nu aș fi putut uita un asemenea moment. Ar fi rămas întipărită în subconștientul meu cât timp aș fi trăit, pentru că acesta este și scopul unei asemenea activități.
Chiar dacă nimeni nu a făcut o asemenea activitate cu mine, cu siguranță eu o voi face cu copiii mei. Voi ce ziceți? Ați face activități de genul cu copiii voștri? De ce?
dialog cu mine însămi 